Anii trec, durerea rămâne….

Amintirea, doar ea rămâne după ce sufletul este secătuit de lacrimile durerii, fotografii care se derulează în mintea mea. Este greu să accepți că cineva drag s-a ridicat la cer într-un mod atât de crunt…un scenariu în care finalul a fost devastator.  Dacă aș avea o baghetă magică aș face cancerul să dispară definitiv, dacă aș avea o ultimă dorință aceea ar fi să am acel antidot care l-ar fi putut salva, dacă aș putea da timpul înapoi nu aș fi plecat niciodată din țară pentru a petrece timpul împreună! Încă au rămas  acele răni care sper că într-o zi se vor închide….sau nu vor mai durea atât de tare. Nu realizăm cât de mult iubim o persoană decât în momentul când nu mai e printre noi,  când o căutăm prin fiecare colțișor al  casei  și tresărim când orice ne aduce aminte de acea persoană. Oare există în lumea asta cineva care să nu sufere când cineva drag trece într-o altă dimensiune?
Cu anii am învățat să accept că acea persoană mă privește de acolo de sus…închid ochii si de fiecare dată când am o problemă îmi imaginez că e în fața mea, mă ascultă şi îmi dă cele mai bune sfaturi !
Acum accept că nu mai e prezent fizic, accept că şi-a terminat treaba pe acest pământ şi merg mai departe zâmbiind spre viitor amintindu-mi mereu că sufletul lui e mereu lângă mine şi mă îndrumă spre lumină…Acum ştiu că de acolo sus, tu mă ajuți și mă îndrumi pe calea cea dreaptă. În ajunul învierii mă doare cel mai mult, cu toate că anii trec, durerea rămâne…Nu există zi în care să nu mă gândesc la tine…mi-e dor de tine tată…