Dialogul surzilor! Am bifat primul meu derby UTA – Poli. Jucătorii nu cred că au știut că e derby…

M-am lăsat convinsă să fac un lucru ce nu l-am mai făcut demult: să particip la un meci de fotbal. Chiar acolo, pe stadion.

Mic stadionul, dar așa plin cum a fost părea cochet. Evident că nu a fost un meci oarecare, a fost chiar acel meci în care mândria e pe primul loc: Derby-ul Vestului, UTA versus Poli. Așa am aflat că există mai multe Poli, iar asta pe care am văzut-o este cea adulată de fanii Timișoarei.
Veșnice rivale, Arad și Timișoara își măsoară egourile cel mai mult la meciurile echipelor favorite. Disputa dintre UTA și Poli, oriunde, oricând, la orice nivel, depășește mult granița acelor linii albe ale terenului de joc. El se dispută pe teren, în tribune, în discuțiile de acasă, de la baruri, de pe mijloacele de transport. Se concep și se confecționează bannere, se consumă energii, se ard fumigene… Apropo, chiar mi s-a părut că echipa din Arad, UTA, s-a consumat ca o petardă. A fost mai mult zgomotul dinainte de meci decât ceea ce au arătat jucătorii pe teren.
Ajunsă la stadionul Motorul, casa provizorie de atâția amari de ani deja a echipei UTA (n.m. asta după ce s-a cazat vreun an jumate și la Șiria), mă gândeam că poate îi port noroc. Dar știți cum e și cu norocul: el este și cum ți-l faci.

Am găsit un stadion plin, majoritatea oamenilor așteptau cu sufletul la gură începerea partidei de parcă de acest meci depindea tot viitorul clubului, al fotbalului din Arad, al unui weekend bun etc. Am realizat astfel că este „singurul meci care contează”. Unii erau agitați, pe alții însă îi vedeam relaxați, îmbrăcați lejer într-o sâmbătă însorită (n.m. parcă prea însorită), veniți să urmărească un spectacol.

Mi-a plăcut mult DJ-ul arenei. Aveam impresia că-l știu de pe la Untold ascultând piesele. Recunosc că în ultima perioadă am mai tras cu ochiul la unele meciuri din prima ligă și eram uimită de câtă liniște e în acele tribune, majoritatea goale, de pe la Voluntari, Chiajna, Pitești. La Arad, ieri, chiar era atmosferă de derby.

Totul părea perfect, soarele strălucea iar cei veniți la meci așteptau ca echipa lor să strălucească, indiferent că erau arădeni, sau că vorbim despre cei 300 de fani ai Timișoarei.
Un banner mare a fost ridicat chiar la startul partidei de cei din galeria echipei UTA: „Basmele cu cavaleri se mai pot termina și rău / Cel violet sfârsește-n sânge decapitat de călău”.
Nu prea a funcționat și în teren. Offf, puterea cuvintelor parcă azi nu și-a făcut efectul. Parcă nimic nu a funcționat pentru arădeni. Galeria chiar a fost la înălțime pe toată durata disputei. Dincolo de cele câteva vulgarități inerente, prezente pe orice stadion din lume, toate acele mesaje, acele bannere prezentate, au făcut ca ultrașii Aradului să-i bată rău pe cei ai Timișoarei. Apropo, violențe nu au fost. Atât că cei de la Timișoara s-au proptit prea mult cu burțile de gard și acesta a cedat, la fel cum am văzut și câteva scaune crăpate fie că pe ele stăteau copii de 30 de kilograme, sau bărbați de plus 80… Așa-i când lucrezi scump cu materiale de mântuială… Și îmi vine să trag cu ochiul 😉
Acolo, în tribune, aflată undeva între cele două galerii, mi-am adus aminte de un moment memorabil de care am avut parte în urmă cu patru ani. Eram în Londra și îmi doream să văd echipa mea preferată: Chelsea. A fost un meci amical cu italienii de la AC Fiorentina, dar cel mai mult mi-am dorit să văd cum e atmosfera la un astfel de meci. Și a fost ceva de nedescris cu 40.000 de oameni care cântau și își încurajau echipele favorite la un meci, atenție, amical.
Păstrând puțin proporțiile, cam așa m-am simțit în timp ce galeria arădeană afișa acele bannere, unul după altul, au cântat, au sărit. Din teren însă, niciun răspuns. Acei jucători îmbrăcați în roșu parcă erau sedați, nu aveau nicio reacție, parcă nu auzeau nimic din cele scandate de sutele de fani din spatele porții.

Oare să fi avut otită toți? Nu prea am eu experiența meciurile văzute pe viu, dar totuși așa meci plictisitor n-am văzut în viața mea. Credeam că după ce s-a dat primul gol văd o tresărire, văd orgoliu masculin mai ales că știu că bărbatului niciodată nu-i place să piardă. Îi auzeam pe cei din jurul meu cum se agitau, cum oftau la orice pasă greșită, la orice atac ratat.

Dar din teren tot nimic…

Parcă îi ținea cineva de picioare pe cei de la UTA, parcă nu vorbeau aceeași limbă pe teren, parcă nu existau decât trei persoane la această echipă. Cei din linia de fund care tot pasau între ei. Parcă tot meciul au jucat doar ei. Până și un copil de vreo zece ani care stătea în spatele meu se plângea la taică-su: „Ăștia sunt amorțiți!”
Nu le-aș spune amorțiți, le-aș spune surzi pentru că azi nu au auzit nimic și nu au făcut nimic. Finalul a fost epic. Nu mă refer la vestitul club de noapte al vecinilor de la Timișoara, mă refer la finalul care a avut în prim plan tot galeria. Dezamăgită după ce a încercat cum a putut mai bine să își încurajeze favoriții, galeria echipei UTA s-a întors cu spatele la jucători.

A fost practic esența acestui derby: un meci de fotbal tratat cu spatele de niște jucători surzi.

Evident că Derby-ul Vestului nu s-a încheiat acolo. El practic nu se încheie niciodată. Am văzut toți acei oameni plecați dezamăgiți de la stadion. Până la mașină am auzit zeci, sute de înjurături și blesteme… Acum se cauză vinovați, se cer alți jucători, dar totul va duce în timp la un alt derby. Poate atunci va fi mai bine…
M-a distrat și un șef de la jandarmerie. La final el le spunea subalternilor: „când ies băieții de la Timișoara, toți în mașini și la gară…”

Cam așa a fost și meciul acesta, un fel de „Ura și la gară…”

PS: Nefiind obișnuită cu cronicile sau articolele sportive, am cam uitat să scriu scorul. Dar cred că se știe: UTA -ASU Poli 0-2

Related Posts

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *