Diskoteka, sau impresii din… mașina timpului. M-am întors la primele iubiri, la prima mea casetă

Dacă ai avea o baghetă magică și te-ai putea întoarce în timp, ce ai face? Este o întrebare care lasă loc multor vise neîmplinite, dorințe care zac și urlă să iasă la iveală.
Dar dacă chiar ai avea posibilitatea să te întorci în timp pe muzica anilor care ți-au făcut copilăria mai frumoasă?
Se spune că muzica este cel mai bun antidot atunci când ne dorim să evadăm din rutina zilnică, împovărată cu griji și stres. Muzica a fost și va fi cea mai eficientă metodă de a te binedispune în orice moment. Eu chiar mi-am dorit să mă întorc în timp, și am făcut-o chiar zilele astea participând la cel mai mare festival din Europa cu muzica anilor 80 și 90 care s-a numit „Diskoteka” și a fost organizat la Timișoara.

Nu știam cum va fi, mi se părea ciudat după ce am participat la Untold și la Neversea și i-am ascultat pe cei mai în vogă DJ-i ai momentului să mă reîntorc la muzica care o ascultam pe casete. Îmi amintesc și acum prima mea casetă cumpărată în anul 1997. Aveam 12 ani și atunci apăruse hitul formației C-BLOCK care se numea „So Strung Out”. Eram înnebunită după această formație, aveam doar 12 ani și tocmai primisem din Germania un casetofon, care după câteva luni începuse să agațe banda de la casetă. Apoi am aflat de Nana, plângeam pe piesa „I am lonely” de fiecare dată când îmi plăcea un băiat și el nu îmi dădea atenție.

Dar de acele zile de naștere sau revelioane cu sandwichu-ri și salată boef făcute prin garaje și bucătării?

Vă mai aduceți aminte?

Când dansam pe muzica celor de la Boney M, Ace of Base, La Bouche, East 17, Snap sau Captain Jack?
Pe toți aceștia și pe mulți alții i-am văzut live, weekendu-l acesta la Timișoara, pe stadionul Dan Păltinișanu, unde timp de trei zile artiști consacrați ai acelor ani, ne-au purtat spre cele mai frumoase amintiri din trecut. Și nu e cel mai frumos atunci când trecutul te caută și te face să te simți din nou un copil, sau un adolescent care își aduce aminte de prima lui iubire?
În prima seară a festivalului, am rămas impresionată de felul cum arată Sabrina, faimoasa cântăreață italiancă. Are 51 de ani, și se mișcă ca la 20. Boys, boys, boys, piscină, și voluptoasa Sabrina în costum de baie. Sunt sigură că băieții nu o să o uite niciodată acel videoclip. Am vibrat pe melodia „Be my lover” a celor de la „La Bouche”, mai ales că aveau cu ei pe scenă steagul României. Însă cel mai mult am dansat pe muzica celor de la Boney M. Și nu ai cum să nu dansezi pe acea muzică care te face să îți aduci aminte de tinerețe, de anii care poate au fost cei mai frumoși din viața noastră.
Au fost multe momente speciale, însă a fost unul care pe mine m-a făcut să îmi dea lacrimile. Arădeanul Leo Iorga, cel care a făcut istorie alături de trupa Compact, a fost prezent și el pe scena din Timișoara. În ciuda problemelor sale de sănătate, artistul ne-a cântat piesa „Trenul pierdut”, moment în  care am văzut mii de oameni cum fredonau versurile cu nostalgie în ochi. Și o lacrimă mi-a căzut atunci când Leo Iorga a ieșit de pe scenă ajutat de cineva din staff…. Leo, pentru noi ești și vei fi un învingător, indiferent câte trenuri vom mai pierde!
Am dansat, pe ploie, pe soare, ziua, seara, eu și încă câteva zeci de mii de oameni din țară și din străinătate. A fost un festival deosebit, unde distracția a fost garantată. Să nu uităm de DJ Jungle, Geo DaSilva, cei care au întreținut atmosfera între pauzele dintre artiști și să nu uităm de prezentatorul acestui festival. La un așa festival, se cerea și o prezentare pe măsură.

Pe Radu Andrei Tudor l-am văzut prezentând jurnalul de seară la TVR, însă gradul de profesionalism de care a dat dovadă la festival a fost unul ridicat. Mi-am dorit să fac o poză cu el, dar nu am avut noroc, în schimb am fost luată pe sus de Haddaway, în timp ce încercam să fac o poză cu el. Mi-a șoptit la ureche doar atât : „What is love”. A fost cel mai amuzant moment, iar show-ul făcut de el a fost pe măsura așteptărilor mele.
Bineînțeles că am auzit lume în jurul meu, care se plângeau că de ce e așa scump totul. Oriunde mergi la un festival e logic că prețurile sunt mai mari, la Untold de exemplu cheltui minim 2.000 de lei în patru zile, asta în cazul în care îți iei cazarea cu un an înainte.

A fost prima ediție și haideți să îi susținem pentru că ideea mi se pare una foarte bună. A fost primul festival unde nu am văzut pițipoance. Pardon, am văzut una în ultima seară care și-a uitat farurile aprinse. În rest lumea s-a distrat, s-a bucurat de muzica anilor de copilărie, de acea muzică care nu moare niciodată. La festival mi-am dat seama că tot acest proces de trecere a timpului este ceva normal, dar cel mai important este felul cum îmbătrânim fiecare. Abia aștept următoarea ediție, și nu uitați, spectacolul cel mai fain e cel la care nu ați fost.

Anul viitor vă dau întâlnire la locul unde m-am simțit din nou copil: la Diskoteka Festival!