Gândurile de la miezul zilei. La exact un an distanță…

Fiecare poveste de dragoste are farmecul ei, fiecare dintre noi avem o poveste sau chiar mai multe povești de dragoste, povești prin care am trecut de-a lungul acestui timp, povești care ne-au lăsat amintiri de neuitat sau, după caz, cicatrici care se vindecă greu. Cu toții cred că am suferit, am iubit, ne-am despărțit sau ne-am împăcat, am rămas prieteni cu persoane care ne-au marcat într-un fel sau altul existența, sau i-am văzut tot mai rar sau chiar deloc după aceea.
A trecut un an de când în viața mea a apărut o persoană specială. Chiar am și scris despre această persoană într-un articol intitulat „Gândurile de la miezul nopții”, partea a doua, un articol pe care îl puteți citi în linkul de mai jos.
/https://corinatamas.ro/gandurile-de-la-miezul-noptii-2/
E un articol scris, culmea, tot în data de 28 mai. O făceam anul trecut la câteva minute după miezul nopții. Ce coincidență… Exact astăzi simțeam nevoia să scriu continuarea acelui articol. Am spus și am scris de mai multe ori că nimic nu e întâmplător. Exact ca și povestea mea de dragoste cu omul pe care l-am cunoscut în urmă cu un an. Deși aveam o grămadă de cunoștințe comune, noi doi, eu și el, nu ne cunoșteam, nu știam niciunul despre existența celuilalt. Chiar eram surprinsă încă de la început, de când l-am cunoscut, să văd câtă lume îl cunoaște, câți din prietenii mei sau dintre prietenele mele îl știau. Mai puțin eu…
Și acum îmi aduc aminte felul cum ne-am cunoscut. I-am scris un mesaj, pe messenger, dar atunci nu mă gândeam deloc că între noi va fi ceva. Cred că nici el 😀

Am citit un articol, din întâmplare, văzut pe rețelele de socializare. Un articol despre Oradea, iar după ce am parcurs textul eram efectiv impresionată cum poate cineva din Arad să scrie atât de bine. A fost perioada în care luam tot mai mult contact cu presa locală. Proaspăt intrată în lumea jurnalismului, eram anul doi la facultate, am și participat la un concurs local pentru blogging. L-am câștigat, iar la decernarea premiului am ținut un discurs. El era afară cu alți doi colegi ai săi și, neștiind cine vorbește înăuntru despre jurnalism, a intrat curios ca să afle. A auzit doar finalul discursului meu: „Îmi doresc să schimb lumea prin ceea ce scriu”.
Seara a trecut iar întâmplarea face că eu i-am citit acel articol care m-a dat pe spate la două săptămâni după acea gală. Nu m-am putut abține și i-am scris acel mesaj pe messenger în care îl felicitam pentru acel articol, dar și pentru un altul, despre Șiria, scris și acela într-un anume fel, într-un stil al său pe care și l-a câștigat în anii petrecuți în presă. Cred că mi-a răspuns a doua zi. Nici măcar nu eram prieteni pe facebook. Atunci a apărut acel „click”. Și-a adus aminte că m-a văzut în acea seară la gala unde am primit și eu premiul pentru cel mai apreciat blogger. De acolo discuțiile noastre au început să fie din ce în ce mai dese. Prima noastră întâlnire a fost la Joys, un bar din centrul Aradului, iar eu m-am aranjat ca de obicei, elegantă, atentă la fiecare detaliu. În momentul când l-am văzut în realitate am fost dezamăgită. Parcă în poze arăta mai înalt, mai altfel. Să vă mai spun cum a venit îmbrăcat? Cu o bluză care stătea ca pe umeraș și cu pantalonii lui cu buzunare… Preferații lui. Avea părul cam mare și arăta ca un veritabil Eminescu contemporan care aștepta tramvaiul în fața primăriei. Cu toate astea, spre surprinderea mea, am stat patru (4) ore la o limonadă, iar eu trebuia să plec în vacanță cu prietena mea direct de la acea întâlnire. Vorba lui, „a curs povestea”. Am fost plecată două săptămâni pe mare, timp în care îi scriam din fiecare port, de oriunde găseam un semnal de internet. Întoarsă acasă, l-am chemat să mergem până sus la cetate, la Șiria. Nici nu am apucat bine să îi propun că el era deja la mine, iar Aradul nu e tocmai aproape… Îți ia cam o jumătate de oră cu mașina ca să ajungi aici. Ceva m-a impresionat în seara aceea, o seară în care din nou ne-am povestit multe, iar după ce a plecat mi-am scris acele gânduri despre care spuneam mai sus. Apoi ne-am tot întâlnit din ce în ce mai mult până ce am ajuns să locuim împreună.
Stăteam zilele astea și mă gândeam că în sfârșit mi-am găsit liniștea, acea liniște care câteodată parcă devine furtună. Însă simt că el e omul meu, omul pe care l-am așteptat toată viața și cu care am de gând să mi-o împart. Nu vreau să spun cuvinte mari, pentru că nu sunt genul și pentru că nici el nu e genul, dar împreună scriem cea mai frumoasă poveste 😉 .
Acum mă las purtată de instinctele mele pentru că știu că mă vor purta spre cele mai frumoase momente alături de el. Am un singur lucru în care cred, iar acela este iubirea.
Și ce poate fi mai frumos decât doi oameni simpli care se iubesc, fără motive și fără interese?

PS: Încă nu a renunțat la pantalonii lui cu buzunare laterale, pantaloni „cargo” în limbaj fashion😀 Vor deveni piese de muzeu! Da, piese, la plural, pentru că și acei „cargo” sunt mai mulți😀

Related Posts

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *