vin. nov. 15th, 2019

Corina Tamaș

,,Trăirile depășesc limitele gândirii’’

Ei, eu, voi și timpul meu m-au creat pe mine cea de mâine. Sunt ceea ce am trăit și ceea ce voi trăi!

12 min read

Când mă gândesc la copilărie mă lovește nostalgia și, fără să vreau, oftez iar inima parcă îmi bate mai tare. Vă mai aduceți aminte când eram copii și voiam să fim ca vedetele care erau la acea vreme? Dar despre prieteni, despre părinți, vă mai aduceți aminte? Cred că, cu toții, indiferent unde am trăit sau unde am copilărit, acea frumoasă parte a copilăriei nu ți-o poate lua nimeni și va rămâne veșnic întipărită în mintea ta. Și mai oftez încă o dată: ce frumoase vremuri… Minunate vremuri…
Acum, scriu. E seară, e încă frig și mă gândesc la tema pe care o am pentru examen, o temă pe care chiar am vrut să o abordez demult pe blogul meu: „Modelele care te-au inspirat în viață”. Îmi aprind o țigară și, în timp ce o savurez cu un pahar de vin roze, îmi apar tot felul de flash-uri cu momente care mi-au marcat întreaga existență.
Am copilărit timp de șapte ani în satul natal, în Lazuri, comuna Vârfurile, o localitate parcă uitată de lume situată la 100 de km de Arad. Casa mea era ultima din sat, nu aveam niciun vecin dar aveam un râu care trecea prin spatele casei mele. Pe un drum pietruit mergeam 5 km pe jos, împreună cu mama mea, ca să ajung la grădiniță. Aveam o educatoare pe nume Zalea, de altfel o femeie care mi-a fost tare dragă și, culmea, anul trecut când am vizitat locul copilăriei mele m-am întâlnit în ziua de Paști cu ea la cimitir. Îmi aduc aminte că de mică îmi plăceau lucrurile extreme și nu îmi era frică de nimic. Am avut un verișor Doru, cu zece ani mai mare decât mine, care mă învăța tot felul de prostii. M-am ales, probabil „ for life” cu o mândră cicatrice de când mi-a zis să mă dau pe hintă în curtea mea fără să mă țin de lanțuri. Vă cam imaginați ce a urmat după… Mi-am spart genunchiul.
Lucrul acesta nu m-a împiedicat să renunț la lucrurile extreme, așa că din nou, Doru, m-a urcat pe o coastă în apropierea casei mele și mi-a dat drumul cu un căruț. Eram atât de bucuroasă încât urlam de bucurie. Fericirea nu a ținut mult. La sfârșitul cursei mă aștepta tatăl meu roșu de mânie pe verișorul meu. Drept pedeapsă, l-a băgat în apă și l-a frecat cu urzici. Cam de atunci s-au terminat aventurile cu verișorul meu.
Apoi, când aveam șapte ani, părinții mei s-au mutat mai aproape de Arad, mai exact în Șiria care e la 26 de km de Arad. Acolo am început școala. Eram cea mai mică și mai pricăjită din clasă. Am avut o învățătoare, doamna Viorica, cu care m-am înțeles tare bine. Mi-am făcut și primii prieteni. Doar fete, nu știu de ce dar cu băieții nu prea mă înțelegeam. În clasa a doua a venit o colegă nouă. Am simțit din prima că avem o conexiune, iar de aici s-a înfiripat o relație de prietenie care durează și acum. Este vorba de Roberta, care e prietena mea cea mai bună și acum. Ne leagă foarte multe lucruri, mai ales din copilărie. În clasa a cincea mi-am dat seama că nu prea înțeleg matematica, nu îmi plăcea deloc, iar profesorul pe care îl aveam semăna cu Einstein. Și acum îmi aduc aminte când mi-a dat cu capul de tablă pentru că nu știam teorema lui Pitagora. M-am trezit, obligată forțat de ai mei, să merg la meditații la matematică, la același profesor pe care efectiv îl uram în acea perioadă. După câțiva ani, în clasa a opta, am început să îl îndrăgesc în momentul în care l-a înlocuit alt profesor. Ieșise la pensie. Atunci mi-am dat seama că de fapt el îmi voia binele și, făcând comparație cu cel care i-a luat locul, m-am dus în continuare la meditații la el. Acum mă stresam să învăț ecuații, geometrie și tot felul de teoreme pentru că începuse să îmi placă și mai ales pentru că trebuia să îmi dau examenul de capacitate. Am vrut la un moment dat să fiu ca el, să am o minte strălucită. Nu prea mi-a ieșit. Da, acum pot spune că el a fost primul care m-a făcut să văd lucrurile altfel, exceptând părțile în care fugeam de la meditații și îi corupeam și pe ceilalți să vină cu mine la un meci de fotbal. A trecut în neființă în urmă cu zece ani… Domnul profesor Ciurdaru… Sper că acolo sus încă îi învățați pe îngeri matematică...
A urmat perioada liceului, iar ai mei m-au îndrumat spre Liceul Economic. Am acceptat neștiind la acel moment ce să fac cu viața mea. Acum, dacă ar fi să aleg, cu siguranță aș opta pentru altceva . Dar, cum se întâmplă în viață, nimic nu e întâmplător. Acolo mi-am făcut alt cerc de prieteni, dar în special mi-am găsit altă prietenă cu care am petrecut momente de neuitat. Este Diana, cea care era opusul meu, eu fiind mică de înălțime, chiar și cu platformele care se purtau atunci, iar ea era cu două capuri mai înaltă decât mine. Era perioada Andrelelor, Bălan și Antonescu, iar eu eram înnebunită după „Bălănuța”. Aveam croitoreasa mea la care mergeam și o imploram să îmi facă ținutele ei. Aveam toată colecția de ghete și sandale de la magazinul Leonardo. Țin minte că ai mei îmi dădeau bani de cheltuială pentru mâncare și tramvai iar eu mi-i adunam pentru a-mi cumpăra papuci și haine. Voiam să fiu ca Andreea Bălan, cântăreață, vedetă, star național. Îmi aduc aminte și mă apucă râsul. Aveam o colegă de clasă care știa că îmi place să cânt, îmi înnebuneam prieteni și colegii cu repertoriul meu de la Andre.
Astfel, într-o zi îmi dă o veste:
– Corina, știi trupa Tonic, cei care cântă cunoscuta piesă cu rățușca, mac-mac?
– Da, îi știu, dar care-i faza?
– Păi au nevoie de o solistă, m-am întâlnit ieri pe scara blocului cu unul dintre membrii echipei și m-au întrebat dacă nu știu pe cineva, audiția e săptămâna viitoare miercuri de la ora 17.
Woww, am sărit în sus de bucurie și în mintea mea deja mă gândeam că o să fiu vedetă. Au urmat pregătirile, iar cea care m-a suportat a fost Diana, cea care mă încuraja tot timpul și mă ajuta să mă pregătesc. Ziua cea mare venise, iar în apartamentul Dianei se auzea doar vocea mea. Pregătisem o piesă de-a celor de la Tonic intitulată „Maria” și la un moment dat am auzit o voce de bărbat care striga de afară : „Maria mă-tii, mai taci odată că eu imediat merg la lucru și de trei ore aud doar Maria”.
În acel moment m-am oprit, am tras aer în piept, am mâncat ceva și era deja ora 16. Am plecat cu Diana, am luat tramvaiul și ne-am oprit la Boul Roșu. De acolo am căutat strada unde trebuia să ajungem. Iată-mă acolo, cu emoții cât casa, Diana mă încuraja că totul va fi bine. A venit și rândul meu, am cântat și mi s-a părut că așa de bine suna vocea mea încât mă vedeam deja în formația lor. Nu am fost sunată niciodată înapoi. Așa am terminat cu cântatul, deși mi-am stresat toți cunoscuții. Am renunțat.
A urmat perioada studenției, iar eu din nou nu știam ce să fac cu viața mea. Am ales să merg cu Diana la Științe Economice, măcar eram cu ea. Apoi în al doilea an, s-a întâmplat ceva: m-am măritat. Find fată de la țară, frisonul gândului că voi rămâne nemăritată m-a aruncat în actul căsătoriei. Mă apucă râsul acum, fiindcă tocmai de tocmai de Valentine’s Day am spus „DA”. S-a lăsat cu nuntă mare. Există însă o vorbă care spune că Valentine’s Day nu e pentru neveste, e pentru îndrăgostiți. Eu nu o știam pe atunci. Noi, eu și el, nu mai eram demult îndrăgostiți. Astfel, „the end”-ul era iminent, a venit repede, dar povestea mea a continuat. Pentru că mereu există viață și după căsătoriile eșuate…
Ce știam eu pe atunci?
Măritată fiind m-am mutat într-o țară străină și rece, apoi mi-am dat seama că eu nu mai am dorințe și vise. Nu mai voiam să cânt, nu mai voiam nimic, mă simțeam pierdută printre străini. Continuarea? M-am întors înapoi la origini… La părinții mei care mi-au oferit tot sprijinul de care aveam nevoie. După câteva luni, a apărut o dorință, parcă ceva în mine se zbătea să iasă afară. A ieșit la suprafață dorința de a vedea lumea. Drept urmare, m-am mutat la Londra. Ai mei erau șfâșiați, mai ales tatăl meu care în timp ce eu eram acolo se îmbolnăvise. Până atunci nu mi-am dat seama cât de mult îl iubesc.

La aflarea veștii că mai are câteva zile de trăit, m-am urcat în primul avion și am venit acasă. Îmi zburau prin minte tot felul de gânduri, mă învinovățeam pentru tot ce se întâmplă. În momentul când a murit, s-a stins în mine și credința în Dumnezeu, eram supărată de ce nu l-a putut salva. După toate cele întâmplate, cu inima plină de durere, mi-am luat din nou aripile și am plecat, crezând că așa e cel mai bine.

Mă simțeam din nou pierdută, fără vise sau dorințe.

Apoi mama mea m-a chemat să mă întorc acasă, iar eu am venit pentru că simțeam că nu mai aparțin acelei lumi. După ceva timp a apărut din nou o dorință: aceea de a scrie o carte. M-am înscris la Jurnalism, neștiind ce o să îmi ofere viața. Si mă repet din nou, nimic nu e întâmplător. Mi-am amintit că tatăl meu avea o pasiune pentru scris și citit, îi plăcea să citească presa și să asculte știrile. Era la curent cu tot ce se întâmplă în lume. Cred că acum știu de unde mi se trage. Sper că ești mândru de mine, tată, acolo sus…

Da, tatăl meu a fost un model pentru mine, a fost omul care mă îndruma mereu să învăț. Avea o bibliotecă plină de cărți iar ultima lui dorință de pe patul de spital a fost să nu arunc niciodată acele cărți. Nu le-am aruncat, sunt aici cu mine și ori de câte ori am nevoie de un răspuns, știu unde să-l găsesc. Cei plecați continuă să trăiască printre noi, chiar dacă nu mai există pe pământ. Acum știu că de acolo de sus, mă privești și mă îndrumi și mă ajuți să iau deciziile cele mai bune.

Acum știu că familia este și va fi cea mai importantă pentru mine, toți banii din lume nu valorează nimic dacă unul dintre ei nu mai e. Mai departe, după toate cele întâmplate, mi-am dat seama că mama mea e acum cea mai importantă ființă din viața mea. Datorită ei pot să scriu acum această poveste, pentru că dacă nu era ea cea care să mă susțină în toți acești ani de facultate, probabil eram din nou plecată din țară. Mama, Jenica Tamaș, este eroina mea. Și-a însușit atât rolul de mamă cât și de tată. A fost cea care m-a susținut mereu și știu că indiferent ce aș alege ea va fi întotdeauna acolo, în locul în care o mamă se simte cel mai bine: lângă copilul ei.
În ultimele săptămâni am trecut prin clipe de coșmar. Ea, care e o femeie puternică și a reușit să treacă și peste pierderea omului pe care l-a iubit toată viața, a căzut pradă sistemului medical din România. În urmă cu trei săptămâni am dus-o la spital cu o stare de sănătate bună, dar fiind diabetică, cu insulină de trei ori pe zi, tot la interval de șase luni trebuie să meargă câteva zile pentru a-și repeta analizele. După câteva zile de spitalizare, a fost externată. Nimic suspect. După două zile, acasă, am văzut-o că se simte din ce în ce mai rău. Era o seară de duminică când am luat decizia de a chema salvarea. Am stat la urgențe toată noaptea, iar dimineața, după ultimele analize făcute și filme, ne-au trimis acasă pentru că totul era în ordine. Mama parcă începuse să se simtă mai bine.
Nimic nu era ceea ce părea… A durat doar două zile până am chemat din nou salvarea. Iar la urgențe, iar șase ore de așteptat și stat în stres. Urmarea? A fost reinternată cu diagnosticul pneumonie. Medicul diabetolog mi-a spus că o tratează el, că vorbește cu un pneumolog și că va fi bine.
După o săptămână aventura din spital părea încheiată, credeam că mama este bine. Am dus-o acasă însă mi se părea slăbită. Toată lumea îmi spunea că e normal după atâtea zile de spitalizare să te simți amețit și slăbit. O vedeam că se chinuie să mănânce, ba chiar își intrase în formă, își reluase activitățile, era din nou acea femeie amuzantă, dar după două zile era din nou la pat. Două zile, atât a durat liniștea mea.
Respira din ce în ce mai greu, fapt care, din nou m-a panicat și decizia era acum la mine. Intenționam să chem din nou salvarea, însă ea nu mă lăsa. Cu greu am convins-o să o duc la un consult, m-am rugat de ea să accepte să o duc cu mașina, tocmai pentru că nu mai suporta să urce într-o altă ambulanță.
La spitalul TBC ne aștepta un medic. Înainte, însă, ne aștepta o nouă aventură la urgențe cu tot ceea ce poți suporta sau vedea acolo unde nimeni nu vrea să ajungă, nici ca pacient, nici ca însoțitor. Iar analize, iar aceeași doctori, aceeași gardieni și o grămadă de bolnavi și însoțitori ai acestora, aceleași griji, aceleași gânduri negre și un spectru foarte gri în față. Eram, deja, clienți fideli. După încă câteva ore petrecute acolo ne-au dat verdictul: pleurezie. Au internat-o la TBC.

Acum, când scriu, ea e încă acolo și se luptă să se facă bine. Am văzut-o de atâtea ori jos și s-a ridicat de fiecare dată. Este omul cel mai puternic care e în viața mea, e acel exemplu că uneori, deși viața încearcă să te doboare, ea a știe mereu să se ridice. Astăzi, 15 februarie, e ziua mamei mele, iar eu mă pun în locul ei, realizând cât de mult suferă pentru că se află încă acolo, pe acel pat de spital.

Se simte mai bine și sper ca în câteva zile să o lase acasă. Este eroina mea și oricât de greu mi-a fost, gândindu-mă la ea, treceam peste toate piedicile care mi-au fost puse.

Toți cei pe care i-am amintit mai sus și-au pus amprenta decisiv la Corina Tamaș cea de acum, cea de câțiva ani în urmă și cea din copilărie. Ei, eu, voi și toți ceilalți factori care au intervenit în tumultoasa și frumoasa mea viață o dau pe Corina Tamaș cea de mâine și din tot timpul care va urma.
Pentru că această poveste are și acel „va urma”. To be continued, cum spun londonezii

1 thought on “Ei, eu, voi și timpul meu m-au creat pe mine cea de mâine. Sunt ceea ce am trăit și ceea ce voi trăi!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Copyright © All rights reserved. | Newsphere by AF themes.