O să ajung babă și o să vă înjur de pe patul de moarte! Drumul din Arad care ne mănâncă viața. Și la propriu, și la figurat

Locuiesc de 25 de ani la Șiria, un sfert de veac, două decenii și jumătate în care s-au întâmplat multe, foarte multe în viața mea, în viața comunei, a județului, a țării și a lumii.

Ce s-a întâmplat în cei 25 de ani?

În primul rând, eu m-am făcut mare… Asta, despre mine.

Între timp s-au schimbat președinți, s-au câștigat și s-au pierdut războaie, cei care s-au născut pe atunci au deja copii, s-a inventat telefonul mobil, internetul a ajuns ceva fără de care nu putem trăi, mașinile, unele dintre ele, deja zboară, facebook a acaparat lumea și culmea, știți ce văd aproape zilnic pe Facebook? Poze cu ceea ce nu s-a schimbat în ultimii 25 de ani… Zilnic, aceleași poze.

Ce nu s-a schimbat în cei 25 de ani? Nu s-a schimbat chiar ce mă doare foarte tare…

Nu s-a schimbat drumul Arad – Șiria, sau, comutativ fiind, că doar circulăm pe ambele sensuri, drumul Șiria – Arad.

Eu am văzut prima dată acest drum în 1993, sau poate 1994, dar el arată la fel și acum.

Știți ce se schimbă la el în fiecare an?

Configurația așezării gropilor… Adâncimea lor aș putea spune că este constantă. Mă tot întreb cât ghinion să am să locuiesc chiar pe acest drum, un drum pe care de 25 de ani îl  văd de fiecare dată când deschid geamul la dormitor? Da, știu, sunt locuri în lume și rele, sunt locuri în care viața pare imposibilă, dar de atâția ani, mie mi se pare deja că este imposibil ca măcar să mai sper să se repare… Sunt convinsă că acest drum a arătat mai bine atunci când marele Slavici mergea pe el cu trăsura până la Arad.

La cum arată el acum, Slavici cu siguranță ar râde de voi. Și de noi…

În 24 martie martie, anul trecut am participat la un protest organizat de locuitorii din localitățile Horia, Șiria, Pâncota pentru unul dintre cele mai importante drumuri care duce la Arad. Evident că am participat, doar podul casei mele este pe acest drum, drum pe care fac naveta zilnic, drum pe care înjur de fiecare dată când conduc, drum pe care după 25 de ani am ajuns să nici nu mai mi-l imaginez altfel…


E iarnă… Ghinion… Știm cu toții că iarna, drumurile se strică oriunde în lume… A dracului zicală. Mă tot uit pe poze de prin Norvegia, Suedia sau Finlanda, țări în care a frig, dar frig din ală tare, și culmea că la ei nu se strică. Sau nu se strică atât de tare..

Știți de ce?

Pentru că ei îl fac bun de la început, pentru că ei nu fură din compoziție, pentru că ei nu merg pe sistemul „câștigă licitația cel mai ieftin”, pentru că ei nu peticesc drumurile tot la trei săptămâni…

Acum, odată cu frigul și cu zăpada, drumul Arad – Șiria (sau invers, cum preferați) s-a stricat și mai tare.

Uneori pare a concura cu acele peisaje selenare, iar când aud telescoapele ce sunete scot, chiar mă simt ca și cum aș conduce pe Lună. Atâtea cratere am văzut de-a lungul acestor 25 de ani că mi s-a acrit. Îi vedem cum astupă gropile, cum le peticesc, și cum după două-trei săptămâni acele gropi sunt tot acolo și deja au și frați, surori, verișori, că devin tot mai multe.

Se înmulțesc precum celulele cancerigene..

M-am nimerit la o conferință de presă la Consiliul Județean. Era prin iunie anul trecut, iar vicele de la consiliul despre care vorbesc, nici nu-i dau numele, ne-a spus că cel târziu în martie 2020, drumul Arad – Șiria (din partea lui așa se vede, din partea mea e invers) „va fi unul corect”… Să-l cred? Să nu-l cred?

Mai că aș cădea în păcatul de a-l crede, dar când văd cum arată deja porțiunea aia de drum, Pâncota – Seleuș, la trei luni după asfaltare, iar mă ia durerea de cap și îmi dau seama că și dacă va fi asfaltat, drumul Arad – Șiria, sau Șiria – Arad, va arăta bine doar două luni, apoi iar se va umple de gropi, și iar timp de 25 de ani va fi la fel ca și acum.

Iar peste 25 de ani ce voi face? Nu voi mai face nimic, pentru că voi fi babă, o babă care după 50 de ani de speranță, voi muri cu ea. Că nu-i așa, speranța moare ultima. Deci, și speranța va muri după mine… Dar nu-i nimic, că vă promit, o să vă înjur de pe patul de moarte…
Și ne tot rupem mașinile. Ale familiei mele se cam rup de 25 de ani, dar cei care locuiesc de mai mult timp pe aici, tot rup pe ele de vreo 40, că nici nu știu în ce an au asfaltat ultima dată.

Sper că nu înainte de instaurarea comunismului, că atunci chiar mă enervez… Că ne rupem mașinile e una, dar uneori, din cauza acestor cratere, mor oameni!

Înțelegeți voi, cei de la Consiliul Județean, că pe acest drum mor oameni din cauză că arată execrabil, că se sparg roți pe el, că se rup jante, că unii încearcă să evite câte un crater și intră frontal pe contrasens în celălalt. Și se moare…

Nici nu are rost să întreb cine ne plătește nouă reparațiile la mașini?

De ce nu întreb? Pentru că știu răspunsul: de 25 de ani, de când știu eu, tot păgubitul își plătește singur, niciodată administratorul drumului…
„Cine și de ce” rămân marile întrebări care ne macină pe toți, pentru că până nu se va curăța țara de oameni cărora nu le pasă decât de ei, ce pretenții mai avem de drumuri asfaltate și curățate?
Până atunci, ne vom antrena zi de zi pentru a trece de obstacolele care ne apar pe acest drum, ne vom duce bâta de pescuit, poate vom da peste niște gropi unde vom găsi specia de pești cea mai des întâlnită. Aici cred că vom da doar de somn, specia de pești preferată a celor care ar trebui să se trezească și să facă ceva pentru oamenii care i-au ales.

Dar până când se trezesc ei, ar trebui să ne trezim noi, să deschidem ochii și să ne gândim mai bine de acum pe cine votăm, deși, și aici, variantele ne sunt mereu limitate pe sistemul: „votăm răul cel mai mic…”
Iar noi, românii, se pare că am cam uitat versurile imnului nostru național: „Deșteaptă-te române din somnul cel de moarte”.

 

Related Posts

1 thought on “O să ajung babă și o să vă înjur de pe patul de moarte! Drumul din Arad care ne mănâncă viața. Și la propriu, și la figurat

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *