M-a învățat să iubesc din nou și… a plecat!

Ce îl face fericit pe un câine? Pur și simplu prezența ta în viața lui, pentru câteva ore, secunde sau minute!

Aș vrea să încep prin a vă povesti unul dintre filmele mele preferate ,,Hachiko”, a dog ‘s story în care regizorul Lasse Hallstrom introduce nostalgia și dramatismul într-un mod genial. Este un film cum rar mai vizionezi, a fost mai dramatic decât mă așteptam eu, inspirat după un caz real în care cățelul își așteaptă stăpânul care murise între timp, vreme de nouă ani de zile. Câinele moare și el, așteptându-l…
Te ține lipit de ecran până la sfârșit, e o lecție de viață pe care aceste suflete ne-o arată nouă, oamenilor.
Chelsea a fost numele primei cățelușe pe care am avut-o, un cooker spaniol, de culoare neagră și cu ochii de migdale.

Am iubit-o din prima clipă când am zărit-o la o piață de animale, am știut că ea e aleasa. Treceam printr-un moment mai dificil din viața mea și atunci am simțit că am nevoie de un suflet care să mă înțeleagă. Dormea cu mine în cameră, îmi aduc aminte că aveam un covor verde gros pe care ea își făcuse un obicei de a-și marca teritoriul. Un miros mă trezea în toiul nopții, era Chelsea care tocmai își făcuse nevoile pe covorul meu. Cu timpul am învățat-o și am dresat-o astfel că se cerea când voia să iasă afară.
În decursul acestor ani am plecat din țară și nu am putut să o iau cu mine, veneam acasă o dată la câteva luni dar vorbeam pe Skype… Îmi era atât de dor de ea… În momentul când îmi auzea vocea începea să mă caute prin casă. După câțiva ani m-am întors la Chelsea, era neschimbată, avea zece ani însă era la fel de jucăușă ca și în prima zi. La un moment dat m-am întors acasă și nu am mai găsit-o… Am întrebat pe toată lumea unde e, dar nimeni nu voia să îmi spună nimic. Timp de câteva luni am tot căutat-o până când mi-a povestit bunica mea că a călcat-o o mașină… În momentul acela am simțit că cerul e totuna cu pământul, durerea care m-a străpuns era inimaginabilă, Chelsica mea nu mai era. A fost momentul când am decis că eu nu o să mai am nici un câine…

După câțiva ani de frică de a mă atașa de cineva, am încercat din nou. Așa a apărut Snoopy, un pechinez care l-am luat de la un prieten.

Timp de cinci ani eu nu am mai avut curajul de a îmi lua un câine, dar la insistențele prietenului meu am acceptat. Vai cât era de mic, avea o lună jumate, însă avea ceva în privire lucru care m-a făcut să îl îndrăgesc din prima clipă. Peste două săptămâni am fost sunată dacă nu mai vreau încă un câine, pe fratele lui Snoopy. Mă gândeam eu că Snoopy s-ar bucura să nu fie singur. L-am adus acasă și pe celălalt care avea deja un nume: Piki.

El era primul născut, era de două ori cât Snoopy și era mai liniștit decât fratele lui. Îmi era mai mare dragul când mă întorceam acasă de la muncă și îi priveam cum se joacă împreună. Snoopy avea o pasiune pentru pisici, astfel că își făcuse dintr-un pisoiaș jucăria perfectă. Toată ziua era animată, nu mă săturam privindu-i cum se joacă, cum se alintă și cum dormeau ei acolo împreună cu pisoiul. Bucuria de a-i vedea prin curte a durat două luni până când, într-o zi, Snoopy nu mai voia să se joace, nu mai avea poftă de mâncare. L-am dus la veterinar iar timp de trei zile am încercat să îi introduc cu seringa lichide. Starea lui se înrăutățea, astfel într-o seară pe când am ajuns acasă l-am găsit întins pe jos respirând foarte greu. Am știut că va fi începutul sfârșitului, după zece minute în brațele mele am văzut cum inima lui bate din ce în ce mai tare, a scos câteva sunete de bun rămas, s-a uitat în ochii mei, după care m-a părăsit. Tăcerea s-a instaurat în jurul meu, am plâns foarte tare, cuvintele erau de prisos în acel moment, un moment crunt, foarte greu de suportat, un moment în care lacrimile-mi curgeau asemeni unei ploi torențiale de vară deși era deja toamnă. L-am mai strigat de câteva ori… Snoopy! Snoopy!… Micul meu Snoopy nu mai era… La fel cum toamna frunzele se uscă și cad, exact așa a căzut Snoopy meu.
M-a învățat să iubesc din nou și… a plecat.

A venit ca o mică minune în viața mea și a dispărut când îl iubeam cel mai mult. A fost o lecție de viață, câteodată suntem atât de prinși în goana după lucrurile materiale încât uităm de lucrurile care ne dau cu adevărat valoare vieții.
Ce îl face fericit pe un om? Banii, mașinile, casele, hainele, telefoanele…
Ce îl face fericit pe un câine? Pur și simplu prezența ta în viața lui, pentru câteva ore, secunde sau minute.

Cât de simplă poate fi viața asta și noi o complicăm. Poate dacă am avea grijă de sufletul nostru am fi mult mai fericiți. Poate dacă am alege să dăruim mai mult decât să așteptăm să primim ne-am simți mai bine. Iubiți animalele, oferiți-le în fiecare zi timp din viața voastră, pentru că ele ne iubesc necondiționat. Relația specială dintre un câine și om nu poate fi comparată cu nimic, este o dovadă vie de iubire și nu degeaba a rămas sintagma ,,Câinele este cel mai bun prieten al omului”.
Acum am rămas cu Piki, cățelul care abia așteaptă să mă joc cu el, să îl mângâi și să îi ofer din atenția mea. Un suflet cald, un suflet care se lipește de tine și te face să îl îndrăgești. Am momente în care nu îi pot da drumul din brațele mele, îl pup non-stop iar el se uită cu ochii lui mari la mine și mă simte. Fără câini, viața mea nu ar mai fi la fel, ei sunt acele mici picături de fericire care îți transformă ziua într-una mai bună.
Ei nu își doresc altceva decât să fie cu ființa pe care o iubesc…

Ce bine ar fi dacă noi oameni am realiza că de fapt singurul lucru care contează este iubirea. Astăzi te îndemn să fii mai bun, cu tot ceea te înconjoară așa că data viitoare când întîlnești un câine, nu da cu piciorul în el, dă-i o bucată de pâine și gândește-te că și el e un suflet și nu uita că e singurul animal care te va iubi mai mult decât te iubești tu însuți.

Related Posts

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *