joi. oct. 24th, 2019

Corina Tamaș

,,Trăirile depășesc limitele gândirii’’

Mă duc la vot! Și voi spune un „DA” apăsat. Pentru mine, pentru viitorul meu, al celor dragi mie, al României

6 min read

Când vorbesc despre termenul „vot” am tendința de a mă gândi la o banalitate. Este, poate, marea problemă a acestei nații, o problemă generată de faptul că nu luăm votul în serios, nu considerăm că poate conta votul nostru, acest drept fundamental pe care îl avem mai ales după Revoluția din 1989.
„Dacă prin vot am putea schimba ceva, nimeni nu ne-ar mai lăsa să votăm”, spunea celebrul Mark Twain. Formularea sa a rămas vie peste ani, peste secole, fiind deja mai mult de un centenar de la moartea lui. Noi, mai ales cei tineri, avem această tendință de a spune că „nu mă duc la vot, oricum nu contează. Toți sunt la fel…” Este descurajant, dar de multe ori ne-am dat dreptate prin faptul că am ales să stăm acasă.
Mă întorc din nou în timp, la anii în care m-am născut. Nu am trăit prea mult în perioada comunistă, atunci când țara era sub dictatura lui Ceaușescu, iar votul chiar nu conta. Aici în țara asta scoasă din comunism, în țara asta cu o democrație originală, aici m-am format eu ca om, aici am copilărit și am crescut. Care este cel mai simplu mod de a răsplăti acest lucru, de a face un bine pentru mine, pentru fratele meu, pentru mama și familia mea, pentru apropiații mei? Votul, acesta este cel mai simplu mod prin care pot ajuta.
Scriind despre asta mă ajung din urmă nostalgiile. Îmi aduc și acum aminte de primii ani ai mei, de locul unde era așezată casa în satul Lazuri, de pârâul care trecea prin spatele ei. Parcă revăd pădurea cum prindea viață primăvara. Abia așteptam luna lui marte (n.m. cum cântă Paula Seling) să caut ghiocei pe coasta care începea chiar de la casa mea. Era finalul comunismului în România, un final neanunțat. Tatăl meu făcea parte din partid iar mai târziu a primit funcția de „locțiitor de primar” la Vârfurile. Lipsă de mâncare nu prea duceam, mama mea lucra în acea perioadă la cooperativa din sat iar noi eram printre primii care primeam tot felul de produse. Și acum când închid ochii parcă văd acel bax cu banane urcat pe vârful dulapului pentru a se coace mai repede. Când mă gândesc cum ajungeam la grădiniță mă apucă plânsul: trebuia să parcurg 4 km, în fiecare zi pe un drum pietruit. Dar acum mă gândesc că mi-au făcut bine toate astea. Acum, toți copiii sunt duși la școală de tăticu sau mămica cu mașina. Până în fața porții. Chiar și mersul pe jos devine o rara avis, iar de aici apar probleme de sănătate la copii: obezitatea este doar una dintre ele.
Acum, în 2019, mă uit la televizor și văd în unele sate exact același drum pe care îl parcurgeam și eu în urmă cu mai bine de 25 de ani. Mă enervez și mă gândesc că nu văd niciun progres, mai ales în zona rurală. Din multe puncte de vedere România arată la fel cu cea din 1990, în unele părți chiar mai rău. Aceleași drumuri, casele parcă sunt și mai dărăpănate, iar sărăcia, mai ales la sat, a lovit crunt.
Aflu din media că în România încă avem peste 2.500 de școli cu toaleta în curte, la case este la fel, sute de mii de români au wc-ul în grădină. România are cea mai mare rată de analfabeți funcțional din UE: 42% dintre copii români de până la 15 ani sunt analfabeți funcțional conform ultimului studiu de la Organizația pentru cooperare și dezvoltare economică. Acest lucru înseamnă că nu pot folosi informația citită într-un manual pentru a rezolva probleme apărute în viața de zi cu zi.
Sănătatea este și ea vraiște. Avem 425 de spitale la 19 milioane de locuitori. În cei 29 de ani trecuți de la Revoluție s-au construit doar două spitale noi în România! Unul la București, construit de un ONG, altul la Arad, cel de pneumologie, de TBC.

Nu e cam puțin?

Când ajungi la spital te rogi să mai scapi sau să nu te alegi cu vreo infecție nozocomială, pentru că sunt pline toate spitalele de ele. Medicii sunt și ei cum îi prinzi. Unii sunt buni, dar alții te bagă în mormânt pentru că nu sunt pregătiți dar a fost nevoie să fie angajați după ce câteva mii de medici au părăsit România pentru un trai mai bun afară. Iar instituțiile spitalicești sunt peste tot în deficit de personal.
Cam asta ne doare pe noi, educația, sănătatea, dar mai ales buzunarul. Iar când vorbim despre buzunar iar ne panicăm. Am lucrat și în străinătate, în Germania, apoi la Londra. Acolo chiar dacă ești șomer, statul te ajută cu 800 de euro, cu 800 de lire. Da, știu, viața e mai scumpă acolo, dar la noi, în România, mai ales tânăr fiind, chiar dacă prinzi un loc bun de lucru nu mergi la finalul lunii cu mai mult de 500 de euro acasă…
Recunosc, de multe ori am ignorat votul. În noiembrie 2004 mi-am câștigat dreptul de vot, odată cu majoratul. Imediat după aceea au fost alegerile prezidențiale, Băsescu și Năstase. Nici nu mai știu dacă am votat. Eram prea tânără, prea indolentă, eram exact ca mulți dintre tinerii de atunci sau de acum: „nu mă interesează politica”. Apoi, în timp, mi-am satisfăcut acest drept, dar mereu aveam o problemă.

Mereu am avut impresia că votul meu nu a contat. Mereu am avut impresia că sunt pusă să aleg între două rele. Deci puneam ștampila pe răul cel mai mic. Tipic acestei țări. Nu credeam în nicio variantă de vot, știam mereu că se schimbă doar culoarea politică a celor care conduc, dar nu și traiul nostru care parcă era tot mai greu tot la patru ani.
De ce sunt hotărâtă să votez acum? Pentru că parcă mai mult ca niciodată simt că merită să mă duc la vot. Dincolo de problemele din educație, sănătate sau problemele financiare, marea problemă a României, poate cea mai gravă problemă, este corupția și infracționalitate. Atât mica corupție, cât mai ales marea corupție. La fel și cu infracționalitatea. Dacă până acum nu m-am dus să îmi pun ștampila pentru a alege vreun primar, un consilier, un președinte, dacă nu m-am dus la referendum pentru suspendarea vreunui președinte sau pentru a vota împotriva unor minorități sexuale, atunci când vine vorba despre corupție, despre infracționalitate, despre justiție, toți porii mei spun că trebuie să merg, fiecare parte a creierului meu mă îndeamnă la asta. Pentru a ne dezvolta ca țară, avem nevoie în primul rând de dreptate, de curățenie morală, de o justiție liberă și dreaptă care să nu stea la mâna puterii de stat ori de ce culoare ar fi aceea.

Voi spune un „DA” apăsat la ambele întrebări:
„Sunteți de acord cu interzicerea amnistiei și grațierii pentru infracțiuni de corupție?”
„Sunteți de acord cu interzicerea adoptării de către Guvern a OUG-urilor pentru infracțiuni, pedepse și organizare judiciară?”

Nu vreau ca vreodată cineva să fie scos de sub sancțiunile legii a unui fapt penal sau civil, printr-un act al puterii de stat. Aceste decizii trebuie să le facă doar Justiția, o justiție pe care mi-o doresc independentă.
Nu vreau ca cineva să fie grațiat doar pentru că așa vrea președintele, sau un grup de interese. Fiecare trebuie să își ispășească pedeapsa conform greșelii sale.
Și nu mai vreau să văd românii în stradă, sub tunurile cu gaze ale jandarmilor, pentru a se opune unui OUG dat peste noapte.

Du-te și TU la vot. O faci pentru țara ta, pentru viitorul tău, al copilului tău, al tuturor celor dragi ție!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Copyright © All rights reserved. | Newsphere by AF themes.