Paradisul meu provizoriu. Eu l-am atins…

Mulți dintre noi credem că paradisul este ceva fantastic, ceva de neatins, și mereu în viața noastră doar la stadiul de vis. Fiind acolo, provizoriu, doar două săptămâni, am simțit în fiecare din aceste zile că acolo e paradisul, paradisul meu provizoriu…

Ți-ai dorit vreodată să pleci și să uiți de tot ? Să fii înconjurat doar de apă și de valuri?

Din această dorință și la rugămintea neîncetată a prietenei mele cele mai bune am decis să plec în această călătorie. Prima mea croazieră, de mult timp râvneam la așa o vacanță și acum eram omul potrivit la momentul potrivit. Am pornit spre Budapesta pentru că urma să ne îmbarcăm în avionul care ducea la Southampton. După două ore și jumătate am ajuns în Anglia, la Luton, de unde am fost preluate de o mașină care să ne ducă exact în Southampton. Odată ajunse în port, am avut o senzație ciudată. Nu îmi puteam lua gândul de la faptul că portul din Southampton este chiar cel din care a plecat Titanicul în anul 1912. Cred că știți cu toții trista poveste a miilor de oameni care au pierit la primul drum al celui mai mare vapor din lume la acele timpuri. Acum, eu și prietena mea urma să ne îmbarcăm pe un vas probabil și mai mare, imensa navă Celebrity Silhouette fiind cea care a câștigat doi ani la rând „The Ship Of the Year” și face parte din compania Celebrity Cruises.

Aflată lângă navă, pentru câteva secunde parcă timpul s-a oprit în loc. Era imensă, am încercat să îi fac o poză dar nu îi prindeam capătul nicicum, nu mai aveam răbdare și parcă abia așteptam să văd cum e înăuntru. A durat un pic până ne-au făcut îmbarcarea, lorzii vinului din restaurantele de lux așteptau la intrare fiecare pasager aratându-le meniul și încercând să îi convingă să vină la unul dintre restaurantele pe care le reprezintă. Mă uitam peste tot, eram cam bulversată, însă norocul meu a fost că o aveam ghid pe prietena mea, care lucrase pe vase de croazieră cinci ani de zile la rând și știa ce se întâmplă. De cum am pășit, parcă eram în altă lume, o lume a luxului și tot ceea ce mă înconjura că făcea să mă simt specială. Mă uitam la lumea din jurul meu, majoritatea mult mai în vârstă decât mine, mi-am luat paharul de șampanie de la intrare și am pășit în această călătorie.

Am fost îndrumate spre cabină, iar itinerariul nostru pe vapor ne ducea pe atâtea coridoare, scări și lifturi că de abia în ultimele două zile am învățat să vin înapoi fără să întreb pe nimeni. Am făcut un duș, am lăsat bagajul desfăcut și ardeam de nerăbdare să descopăr fiecare părticică din acest oraș plutitor. Apoi am plecat spre etajul unde se întindea bufetul, un loc imens, cu stații de mâncare cu specific indian, mexican, italian, grecesc, asiatic, o stație de hot dog, una de fructe, înghețată cu tot felul de siropuri, o stație de torturi și deserturi, o stație de brânzeturi… plus orange juice, cafea, ceai, limonadă. Găseai mâncare și băuturi pentru toate gusturile din lumea asta… Cam de asta aveau parte toți pasagerii indiferent ce pachet au plătit, acest bufet fiind deschis de la ora 7 dimineața până la 12 noaptea.


Așa cum se întâmplă mereu, atunci când ai prea multe opțiuni nu mai știi pe care să o alegi. M-am îndreptat spre stația unde aveau paella cu fructe de mare, mi-am pus și ceva mix de salată după care m-am așezat la o masă. Era forfotă mare, toată lumea se plimba dintr-o parte în alta, nehotărâți și ei la fel ca mine. După ce am mâncat, am făcut un tur al vasului.

Am rămas surprinsă cât e de complexă această navă. Pe lângă aventura culinară de care ai parte, mai ai alte numeroase cafenele, restaurante de specialitate, baruri, cluburi, cazinouri, chiar o galerie de artă, două piscine exterioare, sală de fitness, pistă de alergat, coafor, cosmetică, spa, o bibliotecă, shop-uri , o sală de teatru și un cinema.

Ca un mic detaliu, vreau să spun că am avut o senzație unică atunci când am fost să alerg pe bandă, iar în fața mea se vedea marea. Parcă alergam pe apă (vezi fotografia de mai jos).

Aceasta a fost prima mea zi pe acest oraș plutitor, așa cum îmi place să îi spun. A doua zi m-am trezit târziu și bineînțeles că am ratat micul dejun. Am dormit… tun. Abia în această a doua zi am simțit cu adevărat cum e să fii pe mare, să vezi doar apă și să privești soarele care te încălzește, iar vântul adia ușor în părul meu. Majoritatea pasagerilor erau cupluri: englezi, americani sau australieni, iar limba cel mai des auzită pe acest vas a fost, v-ați dat seama, engleza. În acea seară am cunoscut un cuplu de englezi care stăteau într-o cameră care costă 9.000 de dolari pe noapte. Erau chiar de treabă.
Totul e high class pe un astfel de vas, ospătarii te servesc cu cel mai mare drag și tot personalul, indiferent de fișa postului, te întreabă dacă ești bine. Într-una din zile un englez îmi spunea că lui îi place foarte mult că ai ocazia să cunoști oameni din toate țările. Avea dreptate, un mix de oameni, un mix de culturi, dar lucrul de care am rămas impresionată a fost faptul că suntem foarte bine văzuți ca și nație, pe vapor lucrând foarte mulți români, iar profesionalismul lor este ireproșabil indiferent de funcția sau postul pe care sunt angajați. Cei mai mulți dintre românii pe care i-am cunoscut acolo aveau funcții înalte. În fiecare zi se întâmplau lucruri diferite. Într-una din zile am avut posibilitatea să particip la un curs de tango. Am vrut să mă înscriu și eu dar, ghinion, nu aveam partener. Așa stând lucrurile, mi-am luat un pahar de vin și urmăream ce se petrecea acolo. Instructoarea, o australiancă blondă cu ochii mari, albaștri, avea cred în jur de 1.80 m, să fi fost pe la vârsta de 25 de ani, le explica cuplurilor pașii. Platoul unde se dansa este de o culoare gri cu crem și parcă te îndeamnă la dans… Asta cred că le-a făcut și pe două doamne de pe margine, fără partener, să se bage în joc. O altă doamnă a rămas cu buza umflată pentru că soțul ei a lăsat-o baltă pentru că nu îl mai ascultau picioarele! Din boxe se auzea melodia „Night of my life” iar un tip în costum, cred că era de la Hugo Boss, îmi dădea târcoale. Eu parcă nu știam: plec sau să mai stau? Până la urmă m-am hotărât să plec la un alt etaj unde era biblioteca.

Of, ce loc frumos… Am scanat repede cărțile, toate puse pe diferite domenii, am luat un ziar made in USA și m-am așezat pe un fotoliu. Mă lua somnul, așa că am luat ziarul cu mine și m-am îndreptat spre cabină… Cum să găsesc drumul în acel labirint? Am ajuns prin ceva depozit de alimente și noroc cu câțiva indieni că mi-au arătat drumul.

Seara aveam cina programată la unul dintre restaurantele de specialitate: Tuscan Grille, un restaurant italian. O cină aici costă 60 de dolari de persoană plus băuturile care le consumi . Mi-am comandat Lobster Pasta, un pahar de vin alb Sauvignon Blanc, perfect pentru preparatele cu sos alb.

Mă grăbeam să termin de mâncat pentru că începea la teatru un musical. O trupă de pe Broadway ne-a încântat timp de două ore, erau șase la număr, iar show-ul care l-au făcut a fost demențial.

Pe lângă cei șase actori, am rămas impresionată de directoarea de croazieră pe nume Sue Denning, o britanică cu un umor excepțional. Am avut ocazia să o cunosc participând la câteva show-uri de comedie pe care ea le modera. Cine spune că britanicii nu au umor, greșesc. Într-o seară după terminarea unui alt musical, ea era cea care făcea anunțurile pentru ziua următoare, ce se va întâmpla, unde va ancora vaporul și la ce oră va trebui să revenim pe vas. În timp ce explica pe scenă, o persoană din sală s-a ridicat să plece, moment în care Sue și-a scos ambii pantofi din picioare și a fugit de pe scenă spre acea persoană. Când a revenit, a făcut mișto că o dor picioarele de la pantofii ei scumpi, de la Louboutin. Practic ea e fața, oglinda întregii nave, e persoana pe care oriunde o vezi te salută și te întreabă cum ești, este persoana care are tot timpul zâmbetul pe buze.
Dacă într-un oraș mai ai și momente moarte, în care nu ai ce face, aici, pe apă, nu există așa ceva. De dimineața, de când ai ieșit de pe ușa din cabină, ai luat liftul, ai plecat să îți iei micul dejun, ai stat la o masă unde ți-ai făcut noi prieteni, pentru că toată lumea aici face conversație, după care ți-ai început turul orașului acvatic oprindu-te în fața shopului Michael Kors, așteptând să prinzi reducerile care sunt de obicei pe finalul croazierei. Clar că nu am putut pleca fără o poșetă, așa ca amintire, luată la reducere bineînțeles.

Printre alte activități am mai participat la o degustare de vinuri într-un loc special amenajat, la o licitație de tablouri, la un workshop de îngrijire a pielii și la prezentarea unui brand de bijuterii. Nu degeaba se spune că pe apă toate lucrurile devin mai ușoare.
Ce mi-a plăcut cel mai mult a fost un training ținut de căpitanul vaporului. Hmmm… Nu m-am dus doar pentru că era un grec frumos care semăna pe George Clooney, m-am dus efectiv pentru a afla mai multe detalii despre locul unde eram și ce trebuie să știi ca măsuri de precauție. Mi-a plăcut și trainingul și prezentarea.

Știți ce e frumos pe un vapor?

Vă spun tot eu, faptul că te culci într-o țară și dimineața te trezești în alta. Apropo și de acest fapt, sunt o persoană care în viața mea, evident pământeană, am adeseori probleme cu somnul. Vă spuneam că lucrurile devin mai ușoare pe apă. Așa și cu somnul meu, am dormit ca un bebeluș în fiecare noapte.
Cât despre tangențele mele cu pământul în această perioadă petrecută pe vas, toate au fost minunate. Toate au fost locuri pe care nu le-am mai văzut, dar astăzi chiar am vrut să simțiți ceea ce am simțit eu acolo pe apă. Doar pe apă. Aah, țin să vă spun și asta. Coborârile mele de pe vas aveau și o parte pe care uneori chiar o văd negativă: semnalul la telefon. De ce vă spun negativă? Pentru că acolo pe apă, unde accesul la wi-fi este foarte scump nici nu vă dați seama cât de frumos, cât de plin este timpul fără a sta ore întregi între instastory-uri și comment-uri pe facebook.
Timp de două săptămâni am avut oportunitatea să am parte de o experiență pe care mă gândeam că o să o trăiesc peste zeci de ani, pentru că am auzit multă lume care îmi spunea că doar când ai în jur de 70 de ani mergi în croazieră.

Și acum din nou vă întreb eu: oare câți români de vârsta aceasta merg măcar o dată în viață pe un vas de croazieră?

Nu că nu ar avea posibilitatea măcar o dată să meargă, dar noi românii nu avem cultul călătoriei, preferăm să construim o viață întreagă ca să avem ce lăsa moștenire la copii, nepoți și așa mai departe. Preferăm să vedem lucruri materiale în loc să simțim lucruri spirituale. Și până la urmă când suntem bătrâni, cu ce rămânem? Cu amintirile și cu experiențele care le-am trăit de-a lungul vieții. Și atunci nu e păcat să ratăm asemenea experiențe?

Viața, așa cum o văd eu, e o călătorie care de-a lungul timpului se materializează în amintiri, iar poveștile se nasc din amintiri. Și atunci ce poate fi mai frumos decât să trăim emoția amintirilor din poveștile noastre. Viața e scurtă, dar e frumoasă dacă știi cum să o trăiești. Bucură-te de ea în fiecare zi, iar când ai ocazia călătorește pentru a-ți deschide mintea și inima.
Trăiește frumos și călătorește cât mai mult, viața e făcută dintr-un lung șir de amintiri, călătorește, povestește și, nu în ultimul rând, trăiește… omule!

Mulți dintre noi credem că paradisul este ceva fantastic, ceva de neatins, și mereu în viața noastră doar la stadiul de vis. Fiind acolo, provizoriu, doar două săptămâni, am simțit în fiecare din aceste zile că acolo e paradisul, paradisul meu provizoriu…

 

 

 

 

Related Posts

2 thoughts on “Paradisul meu provizoriu. Eu l-am atins…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *