Un altfel de film cu subtitrare!

E ora 16.00, e o zi de mai , razele soarelui îmi șoptesc la ureche nebunia lor, vântul adie prin părul meu, iar marea în acest moment parcă e mai albastră decât am văzut-o până acum .
Orașul plutitor în care locuiam de o săptămână s-a oprit exact în orașul lui Dostoievski, de când am citit ,, Crimă și Pedeapsă” îmi tot imaginam cum ar fi să văd în realitate acest loc care are la bază unul dintre cele mai bune romane. Rusia….sunt atât de fericită că am ajuns pe acest pământ…pe fața mea se vede bucuria, cobor spre cabină, cu pași repezi, de emoție am încurcat cabinele ajungând în altă parte a vaporului, tot timpul am avut o problemă cu orientarea, și la câte uși aveam de deschis pentru a ajunge la cea bună , mă pierdeam aproape de fiecare dată..
Îmi pregătisem de câteva zile ținuta, o rochie neagră, mulată pe corp care îmi scotea în evidență formele, nici prea scurtă nici prea lungă, o pereche de pantofi nude care îmi puneau în evidență glezna piciorului, un plic Louis Vouitton care îți dădea o notă de eleganță, un ruj de culoare roșu pentru a mă simți mai atrăgătoare, și o femeie care nu folosește parfum nu e femeie…inegalabilul Chanel no. 5 era perfect pentru această ocazie. Îmi aranjez părul într-o parte, sunt gata de o nouă experiență, o altă lume se va deschide în momentul când voi pune piciorul în acest loc.
Timpul trece din ce în ce mai repede, telefonul sună în cameră , sunt cei de la birou, mă anunță că în zece minute trebuie să fiu la ei pentru a putea pleca. Mă privesc în oglindă și sunt mândră de mine, Corina ai ajuns pe acest tărâm, bucură-te de fiecare clipă și nu uita: avem o singură viață.
Cu fiecare pas care îl făceam pe mocheta roșie, inima mea cânta de fericire, forfota mare de pe coridoare nici nu mă deranja, oamenii se uitau la mine de parcă eram din alt film…ei nu știau că azi e despre mine…despre ei….despre alții.
Staff-ul îmi urează distracție plăcută, aveam un pic de mers până treceam de punctul de control al pașapoartelor însă știam că dincolo mă așteaptă clipe de neuitat. O față acră de rusoaică îmi aruncă pașaportul, de data asta nu îmi urează nimic…dar ce mai conta? Cum am ieșit, mă alătur grupului, că așa am reușit să ies, o tânără care era ghidul, îmi explică să rămân lângă ea până ajung toți cei care merg în aceiași direcție ca mine. După ce toată lumea s-a adunat, mă îndrept spre autocar, urc și sunt indecisă pe care parte să mă pun, mă gândeam deja în mintea mea, oare de pe care parte se vede mai bine? Aleg dreapta, nu știu de ce , câteodată chiar fac alegeri bune în viață, dacă aș știi să aleg și altceva în viață mai bine ce bine ar fi . Dar în fond ce ne ține pe noi oamenii vii? Alegerile proaste, eșecurile, din astea învățăm cum să greșim mai bine în viitor. Autocarul pornește, tânăra începe să ne povestească că durează 40 de minute drumul până în centru, după care vom intra în incinta muzeului Ermitaj, fiind astăzi unul dintre cele mai mari muzee din lume. Nerăbdătoare, cum sunt de felul meu, mă uitam în stânga și dreapta, încă nu era nimic de văzut. După 20 de minute intru în oraș, puțin dezamăgită de periferia orașului care mă aducea în epoca comunistă, cu blocuri gri și sărăcie. Dar, după ce treci de acest nor cenușiu, capul meu era mai ceva decât girofarul, clădirile se întindeau de-o parte și de alta. Saint Petersburg este lăudat de toți pentru că este un oraș cu arhitectură exotică, arată ca orașele europene, poate mult mai fain decât multe dintre ele.
Catedrala Sfântului Isaac, comandată de tarul Petru cel Mare, care domină peisajul din acest oraș își revărsa aripile peste parcul verde care adăpostea sute de oameni care treceau pe acolo, unii grăbiți, alții erau la picnic, iar alții îi urmăreau din autocar….. Câtă frumusețe, nu îmi venea să cred, orașul acesta e plin de palate, clădiri, rețele de canale, poduri…atât de multe, câte zile sunt într-un an. Mă simțeam ca Alice în Țara Minunilor, ca Don Quijote căutând-o pe Dulcineea, câte trăiri putea să îmi dea acest oraș. Autocarul s-a oprit în fața muzeului…celebrul muzeu aștepta ca eu să îi trec pragul… m-am simțit ca un pește pe uscat, îmi era sete…de cunoaștere, abia așteptam să ating ușa și să pășesc în acest labirint. Cunoscutul muzeu de artă este alcătuit din mai multe construcții: Palatul de iarnă, Micul Ermitaj, Vechiul Ermitaj și Teatrul Ermitaj.
În mod normal teatrul nu este deschis publicului, dar fiind pe un vas de croazieră de lux, s-a organizat un spectacol de balet special pentru noi, Lacul Lebedelor. Ușile se deschid , urc câteva scări iar la garderobă era stafia lui Elena Ceaușescu, o doamnă trecută de cealaltă jumătate a vieții, iar dacă o priveai te transformai în stană de piatră, care aștepta cu un zâmbet forțat să îi dea fiecare haina, am suspinat după care am răsuflat ușurată, nu aveam haină…o uitasem acasă…atât de emoționată eram. Au mai urmat alte scări de urcat, fiecare etaj purta o altă culoare. Am ajuns într-o altă încăpere de un albastru pur învăluit cu auriu, ce combinație armonioasă au putut să aleagă pentru acest loc. Înaintea mea se făcuse coadă, un domn îmbrăcat în alb, cred că era englez uitase să înainteze, astfel că m-am văzut obligată să îl atenționez. Am mai făcut câțiva pași și iată-mă aici, o sală superbă, cu coloane de marmură de culoarea cașmirului, cu sculpturi care parcă așteptau și ele să înceapă spectacolul, candelabrul imens în mijlocul sălii te pregătea pentru ceea ce va urma. Cei de la orchestră își pregăteau instrumentele, dirijorul își aranja foile, iar eu mă așezai pe locul care avea să îmi țină companie în următoarele ore. Catifeaua scaunelor era de un roșu regal, sala era pregătită, începe muzica și e timpul ….
Apariția prințului pe scenă m-a dat peste cap, avea o altfel de frumusețe, era înalt, părul lui blond îl făcea și mai boem, purta în partea de sus un sacou scurt negru de catifea cu imprimeuri aurii, și felul cum se mișca pe scenă…parcă nici nu atingea pământul. Lebedele, apar și ele una câte una, însă a doua care a intrat mi-a atras atenția pe toată durata spectacolului. Era asiatică, însă ce era cel mai deosebit la ea era privirea ei. Parcă era făcută din ceară, ochii ei de culoarea cărbunilor parcă erau gata să scape o furtună de lacrimi, felul cum dansa…… Primul act se termină, e pauză, nu mult, zece minute pentru un pahar de șampanie. Ies din sală și mă îndrept spre cafeneaua teatrului….am coborât atâtea scări încât am crezut că m-am rătăcit, însă a meritat efortul…mi-am luat două pahare de șampanie, am urcat scările înapoi și m-am oprit în dreptul unei ferestre. Un japonez tot vroia să prindă ceva în poză, eu m-am pus lângă el, în speranța că o să plece. Și-a luat aparatul de fotografiat și a plecat lăsându-mi fereastra doar pentru mine, era un apus de nedescris, soarele se cufunda în acest oraș, niciodată nu mai privisem atât de atentă un apus de soare, timp de câteva clipe pluteam și eu lăsându-mă purtată de vraja lui. Am dat peste cap și al doilea pahar, am mai privit o dată și am intrat în sală. Nici nu am realizat cum a trecut timpul, eram cufundată în acea poveste de dragoste, toate privirile balerinilor erau vii dar totuși atât de …blocate în timp!
Actul se termină în ropotele de aplauze ale spectatorilor extaziați, m-am ridicat și eu în picioare, mi-am șters lacrimile care nu încetau să se oprească, eram atât de emoționată de toată reprezentația care am văzut-o, parcă mai vroiam, însă timpul s-a scurs iar ghidul nostru ne face semn că e timpul să plecăm. Mi-am luat poșeta, am ieșit ultima din sală pentru a mă mai putea bucura încă o dată de acel moment. Am ieșit afară, mă panicasem un pic pentru că grupul era în capătul străzii iar eu vroiam să mai fac câteva poze.
Lăsând în urmă palatul, eu încă eram acolo…în acel film, însă de data asta cu o altfel de subtitrare!