Cum mi-a fost furat telefonul de la cea mai fițoasă cofetărie din Londra!

În urmă cu doi ani îmi luam rămas bun de la unul dintre acele orașe care nu doarme niciodată. Londra a fost un vis împlinit în momentul când am început să locuiesc acolo. Muzee, parcuri, cafenele, cluburi, clădiri istorice, magazine și multă agitație. De atunci am un ritual și mi-am promis ca în fiecare an, de ziua mea voi fi acolo.
Zis și făcut. Pe vremea aceea la Ryanair găseai bilete cu 20 de lire dus-întors, plus că o parte din prietenele mele bune locuiau acolo. În prima zi când am ajuns, am făcut o plimbare pe Oxford Street, pentru că îmi era dor de toate magazinele mele preferate. A doua zi după vizita la Galeria Națională din Londra, prietena mea a ținut să îmi facă o surpriză, fiind ziua mea, și să mă ducă la cea mai mișto cofetărie din Londra. Văzuse ea pe Instagram că multe vedete postau fotografii cum că frecventează acel loc.

,,Peggy Porschen Cakes” se numește locația și a fost inaugurată în 2010. Este la zece minute de mers pe jos din Victoria Station și, cu toate că suntem în perioada verii, iarna este cel mai frumos de vizitat. Printre clienții din înalta societate se numără Madonna, Gwyneth Paltrow , Elton John, Kate Moss dar și alții.
Stella McCartney a avut la nunta ei faimoasele torturi. Anthony Hopkins, la aniversarea vârstei de 70 de ani, a optat tot delicatețele acestei cofetării. Îmi amintesc și acum cum ne-am chinuit vreo oră să găsim locația pe Google Maps, însă a meritat. De la depărtare se vedeau multe luminițe, era spre seară, părea un loc rupt dintr-o poveste. Am ajuns acolo, erau câteva mese afară și am decis să ne așezăm, mai ales pe criteriul că prietena mea este fumătoare.
O ospătară amabilă a venit la masa noastră pentru a ne lua comanda și având în vedere că eram pe sfârșitul lui noiembrie ne-am comandat celebrele ceaiuri englezești și două felii de Carrot Cake. Eram atât de încântată de acel loc încât am rugat-o pe ospătară să ne facă câteva poze. Am râs că nu ne plăcea nici una, tipic feminin, apoi am început să povestim și să depănăm amintiri.

La un moment dat a apărut un tip (cred că era pakistanez)și s-a aruncat peste masa noastră acoperind ceaiurile noastre cu revistele lui. Eu mă uit la el și îi spun că nu dorim nici o revistă, el se prefăcea că nu înțelege, iar prietena mea cu un ton mai dur i-a cerut să plece. Tipul nu scotea nici o vorbă, iar după un minut s-a mutat la cealaltă masă, unde un grup de englezi își savura ceaiul. Tipul a părăsit repede locația, iar după două minute am realizat că și telefonul meu, un Samsung S6 Edge Plus, a părăsit-o odată cu el. Ne-am ridicat de la masă, am achitat și am început să alergăm pe străzi în speranța că îl vom găsi. La cât de aglomerată a fost zona era imposibil de găsit… După o oră am renunțat la căutări… Și am luat autobuzul care ne ducea spre casă.
Am rămas cu un gust amar pentru că e nasol acel sentiment după ce ți se fură telefonul. Nu era problema că era un telefon nu tocmai ieftin, dar acolo erau amintirile mele, numerele de telefon strânse de-a lungul anilor, poze care nu am apucat să le salvez.

Am simțit că ceva din mine s-a rupt, încercam să mă adun însă lacrimile curgeau de nervi, de neatenție. Însă destinul m-a făcut să realizez ceva: nu contează lucrurile materiale pe care le deții, într-un final contează lucrurile care sunt stocate în inima ta…
Așa că îi mulțumesc destinului pentru ceea ce mi s-a întâmplat. După această nefericită întâmplare am realizat că de multe ori stăm cu prietenii și în loc să fim prezenți acolo, suntem conectați la lumea virtuală ignorând ce se întâmplă în viața reală.
P.S.: Din acel moment nu mai îmi țin telefonul pe masă indiferent la ce terasă aș merge!